Războaiele pe care le-am dus împotriva corpului meu de-a lungul vieții sunt numeroase. Când eram în liceu și facultate, mă consideram prea grasă, eram ori la vreo dietă strictă care mă făcea profund nefericită, ori scăpam controlul complet și mâncam exagerat de mult și de nesănătos, până la disconfort. Nu cunoșteam nicio cale de mijloc, nu credeam că poate exista un echilibru. Credeam că este ori, ori.

Mi-au mai trebuit niște ani și mult lucru cu mine ca să învăț ce înseamnă de fapt să fiu sănătoasă: și cu capul, și cu corpul, căci una fără alta nu avem cum.

***

Eram în clasa a noua când am ajuns prima oară la nutriționist. Nu mai știu sigur dacă eram eu aia care a decis că sunt plinuță și că nu este acceptabil, dacă mă comparam cu celelalte fete din liceu care erau super skinny sau dacă mi-a zis cineva că ar trebui să slăbesc.

În școala generală mă obișnuisem ca una dintre mesele zilnice să fie chipsuri și Cola, un kebab sau ce prostioare mai găseam pe lângă școală. Pe deasupra, acasă nu îmi aduc aminte să fi mâncat vreodată ceva sănătos, în afară de ciorba obligatorie. Mai tot ce mâncam atunci era fie prăjit, fie procesat, fie dens caloric: paste, pizza, cartofi prăjiți cu friptură etc. și beam Pepsi în loc de apă. Zilnic. Aveam desigur obiceiul de a merge la McDonalds destul de des, odată ce am crescut suficient încât să am bani de buzunar și voie să mă plimb prin oraș cu prietenele. Cam așa mânca toată lumea atunci. Nu existau încă atâtea surse de unde să ne informăm.

Așadar am ajuns la liceu cu niște kilograme în plus și o serie de obiceiuri absolut dezastruoase pentru sănătate, mai ales pentru o adolescentă în formare, cu toane, cu emoții pe care nu le înțelege și cu o încredere de sine nu tocmai puternică.

Sunt totuși fericită că am ajuns atunci la nutriționist pentru că am deprins câteva idei despre cum ar trebui să arate alimentația mea: în meniu aveam zilnic legume, carne sau pește, ocazional pâine integrală, o bucată de ciocolată sau un baton de cereale. Nu eram musai fericită, dar nici foame nu îmi era. Deși mi-am făcut o idee despre cum ar trebui să arate farfuria mea, nu am învățat nimic despre pofte, despre faptul că slăbitul nu ține de ambiție sau înfometare, despre importanța mișcării, despre ce treabă are imaginea de sine și încrederea sau mindset-ul în astfel de situații. Nu știam nimic nici despre faptul că multe pofte veneau din cauza unor emoții greu de înțeles și gestionat pentru o adolescentă.

***

Din liceu până în ultimul an de facultate am trecut prin toate dietele care au fost vreodată la modă, Dukan, Keto, disociată, no-name diets. Am slăbit mult și m-am îngrășat și mai mult. În continuare citeam tone de cărți despre nutriție, dar nu știam de fapt ce să fac cu toate informațiile. Și cu atât mai puțin nu îmi spusese vreodată cineva că slăbitul este mai mult psihologie decât bucătărie, de ce nu funcționează de fapt dietele sau ce înseamnă să mă uit realist la niște obiceiuri pe care le pot ține pe termen lung.

La un moment dat știu că m-am simțit rău, am avut ceva probleme cu rinichii și fierea și m-am speriat, pentru că îmi era frică de doctori și spitale. În momentul acela mi-am promis că nu voi mai ține niciodată o dietă, indiferent de consecințe. Ce e drept, știam în teorie cam ce ar trebui să mănânc. Sport făceam din clasa a X-a, dar nu constant. Și cum frica a fost o motivație puternică, mi-am promis câteva lucruri: 1. mănânc sănătos așa cum știu eu și dacă am o poftă, mi-o fac fără să mă cert și 2. mă voi duce la sală, iar asta va fi prioritatea mea principală timp de câteva luni. Și așa a fost!

***

Mi s-a părut incredibil câte lucruri s-au schimbat când am tăiat cuvântul dietă din vocabularul meu: intram în magazin să îmi cumpăr ceva dulce, mă plimbam printre rafturi și conștientizam că nu am de fapt poftă de nimic, că aș mânca doar așa. Plecam din magazin cu mâna goală adesea. Rar mai aveam pofte și oricum știam că îmi dau voie să mi le fac, deci nu mai păreau așa urgente. Ajunsesem să fac 4-5 ore de sport pe săptămână, dar vai cu câtă dragoste mergeam la sală. Fredonam prin casă melodiile de la combat în zilele fără antrenament și abia așteptam sesiunile de sport.

În același an, am trecut printr-un curs care mie mi-a schimbat viața complet: primul meu curs de autocunoaștere unde am învățat despre mindset, despre emoții și butoanele noastre emoționale, despre sabotori, despre neuroștiință și cum funcționează mintea noastră. Am simțit pentru prima oară că m-am înțeles și că am găsit explicații pentru multe dintre lucrurile care mă tulburau în acea vreme. Cred cu tărie că procesul de slăbit, acceptarea de sine și blândețea față de corpul meu, au avut mult de aface cu acel curs. În anii următori am participat la orice atelier de dezvoltare personală care mi-a ieșit în cale și am citit toate cărțile pe care profesorii respectivi le recomandau.

Mi-ar plăcea să vă zic că povestea mea cu imaginea de sine se termină aici, dar din păcate problemele au continuat și după ce am devenit slabă.

***

În 2017 m-am mutat în SUA. Eram pasionată de nutriție și coaching, am decis că facultatea pe care am terminat-o nu mă reprezintă și vreau să îmi urmez pasiunile. Eram slabă și mă consideram sexy și atrăgătoare pentru bărbați, pentru prima oară în viața mea.

M-am înscris la cursurile Institutului de Nutriție Integrativă și în final am găsit restul explicațiilor pentru relația mea dezastruoasă cu mâncarea: cât de important este mindset-ul, procesul prin care slăbim, dialogul nostru interior, emoțiile, dar mai ales obiceiurile și regulile alimentare prin care începem acest proces. M-a fascinat ideea de health coaching și am început imediat să aplic principiile pe mine. După încă niște luni, am simțit nevoia de o abordare mai science based și simțeam că încă am multe întrebări despre nutriție și corpul uman, așa că m-am înscris la cursurile școlii canadiene Precision Nutrition. Am iubit abordarea lor axată pe coaching, pe blândețe și bun simț. În urma celor două școli m-am lămurit în final cum stă treaba cu alimentația, dar mai ales ce mi se potrivește MIE, ce anume funcționează pentru MINE acum.

Eram încă slabă. Tot în acea perioadă am trăit întens și am avut multe provocări: mi-am început propriul business cu zero experiență, bani sau ajutor, viața în SUA era grea, mai ales financiar și eram într-o relație de cuplu unde nu mă simțeam deloc împlinită, iubită sau dorită, doar că nu vedeam asta. Am trecut în anii mei de locuit acolo printr-un roller coaster de emoții și experiențe. Am reușit cumva să îmi înec emoțiile în mâncare, mai ales că acolo ar fi fost mai ușor să ies eu la vânătoare decât să găsesc constant opțiuni sănătoase la bugetul pe care eu îl aveam. Ajunsesem cumva iar într-un război cu mine, mâncam aiurea, și mă simțeam vinovată pentru asta. Sinceră să fiu, cred că mâncam undeva la 70% din timp sănătos, dar în mintea mea acel 30% din timp în care nu mâncam sănătos, era ceva de-a dreptul catastrofal.

La un moment dat țin minte că am găsit o sală cu antrenamente Les Mills. Ziua când am mers la Bodycombat după un an și mai bine de pauză, a fost probabil cea mai fericită zi din ultimul an. Am început să îmi canalizez energia către antrenamentele de la sală și nu mai simțeam nevoia să îmi iau din mâncare un pic de fericire, pentru că îmi găsisem asta în altceva.

Eram slabă. Aveam în jur de 50 de kilograme, iar aceasta este greutatea mea ideală. Indiferent cât aș slăbi sau m-aș îngrășa, corpul meu se întoarce mereu la acest număr.

Eram slabă în realitate, dar nu și în mintea mea. Țin minte că am venit acasă într-o vară și am fost la mare, unde toată lumea îmi spunea constant ce abdomen am și ce slabă sunt. Aproape că aveam pătrățele. Eu tot ce puteam să văd este că încă am celulită pe fund și că de ce am celulită pe fund după atâția ani, atâta sport, atâtea studii. Asta se întâmpla prin 2017. Eram deja nutriționist și health coach și lucram cu femeile care treceau fix prin ce am trecut eu. Mă simțeam uneori ca o impostoare pentru că încerc să le ajut pe ele, desi eu încă mai aveam gânduri negative și mă certam pentru corpul meu (cu toate că aveam cliente care îmi spuneau zilnic că le-am schimbat viața).

***

Anul 2019 a însemnat pentru mine echilibrul suprem. De data aceasta, am schimbat definiția echilibrului: a fi OK cu mine, indiferent de ce fac, a mă ierta pentru greșeli, a fi blândă, a-mi cere să fac progrese, nu să fiu perfectă. Pe toate planurile, nu doar în alimentație.

La început de 2019 eram din nou singură. Pentru prima oară m-am mutat undeva singură. Nu mai locuisem niciodată doar eu cu mine. Eram cea mai fericită pentru că 1) Revenisem în țară, 2) M-am întors la sală la clasele și instructorii mei preferați din București și 3) Mi-am îndeplinit un vis pe care îl amânasem 5 ani: m-am înscris la școala de coaching transformațional Mind Learners, școală înființată de aceeași persoană cu care am făcut primul meu curs de autocunoaștere în facultate.

Eram mai fericită decât oricând cu al meu corp și cred că sportul a ajutat enorm. Am început să lucrez cu antrenor personal și mă minunam de cât de mult evoluam de la o săptămână la alta. Nu în kilograme și nu în centimetri. Mi se părea incredibil cum un corp care nu se putea apleca până jos, ajunsese să facă atât de multe exerciții complexe. Mi se părea o mică minune corpul meu și mai important decât orice, simțeam că de data aceasta corpul și mintea sunt 100% aliniate, în pace și armonie. Simțeam cumva și că îmi merit statutul de coach mai mult ca oricând.

În anul 2019 am fost cea mai bună versiune a mea pe toate planurile: am urmat cursurile școlii de coaching, am călătorit, eram singură și aveam toată libertatea din lume, locuiam într-un apartament pe care îl adoram, aveam cliente minunate și mi-era mai mare dragul de călătoria și evoluția lor, eram împlinită personal, profesional, spiritual și pe orice alt plan; am făcut sport consistent și am avut progrese enorme, nu mă mai gândeam deloc la mâncare, mâncam sănătos pentru că așa îmi eram natural, îmi făceam poftele dacă apăreau. Nu mă feream complet de dulciuri, paste, pizza sau un cocktail ocazional. Însă pentru că nu mă mai stresam cu ele, aceste pofte apăreau foarte rar. Eram în final în pace cu mine, pe toate planurile.

Cred că echilibrul suprem l-am atins în vara 2019 când am fost la mare și a fost prima oară în viața mea când m-am pozat în costum de baie și mi-a plăcut cum arătam în absolut fiecare poză. Și nu pentru că slăbisem enorm. Tot 50 de kilograme aveam. Dar cumva arătam diferit, să fi fost în realitate, să fi fost în mintea mea o percepție nouă despre cum arăt, un lucru era clar: mă iubeam și mă consideram atrăgătoare. Aveam un corp muncit și eram mândră de el.

Cu toate acestea, anul 2019 a fost unul greu, deoarece ieșirea din fosta relație a venit cu multe încercări, căutări de sine și răspunsuri. Chiar dacă eram fericită să fiu singură, o despărțire nu e niciodată ușoară, chiar dacă este o alegere bună. Multe luni m-am afundat în muncă și multe proiecte, pe care chiar dacă le făceam cu bucurie, mă epuizau. Prin aprilie eram stresată și obosită constant, simțeam că mă apropii cu pași rapizi către un burn out dacă nu fac ceva. Prin septembrie am simțit că toate emoțiile post-despărțire pe care le-am renegat în prima parte a anului vin după mine și nu îmi dau pace.

Am avut o lună în care am avut pofte de mai toate prostiile. Doar că de data aceasta am reușit să nu reușisem niciodată: nu mă simțeam vinovată, nu mă certam, nu mă pedepseam cu diete. Continuam stilul meu de viață sănătos, chiar dacă ajunsesem să mănânc zilnic croissante de la Mega. Pentru mine echilibrul a constat în faptul că am putut accepta că asta sunt și asta este, că încerc să fiu cea mai bună versiune a mea zilnic, doar că o perioadă cea mai bună versiune a mea înseamnă să nu îmi trăiesc potențialul 100%, ci undeva pe la 60%. Nu cred că aș fi putut să accept asta cu niște ani în urmă. Cred că m-aș fi certat groaznic dacă după atâția ani, atâta progres, atâta sport, mi-aș fi permis să mănânc croissante sau alte produse nesănătoase și mai ales aproape zilnic. Faptul că am avut blândețe față de mine m-a ajutat să nu pic în capcanele dietelor, să rămân calmă, să am răbdare, să fac în continuare sport și să îmi ofer hrană sănătoasă, fără să mă întreb ce rost mai are să consum și ceva sănătos dacă oricum mă îndop cu prostii.

Pentru prima oară în viața nu era despre ori mănânc perfect și am un stil 100% sătătos, ori îmi bag de tot picioarele. Pentru prima oară, am înțeles unde este punctul meu de ECHILIBRU. M-am simțit ușurată.

Trăiesc în continuare în acel echilibru. Nu am restricții, dar alimentația mea a fost construită și consolidată de-a lungul anilor pe câteva obiceiuri sănătoase și principii de bun simt, care mie mi se potrivesc. Dacă m-aș întoarce în timp, aș alege din prima calea mai lungă, dar mai sigură și nu mi-aș mai supune niciodată corpul sau mintea la restricții mai mari decât pot ele să ducă.

***

Am scris acest articol pentru că este mare nevoie de astfel de povești. Pentru că povestea mea este de fapt povestea tuturor clientelor mele din coaching care îmi cer ajutorul pentru a avea o relație normală cu mâncarea și corpul lor.

Am scris acest articol ca să le spun tuturor că nu există soluții magice în 10 pași simpli, ci că este necesar să facem și munca din spate, să avem răbdare cu noi și să fim blânzi, să avem o motivație intrisecă și pozitivă.

Am scris acest articol ca să vă zic că este în regulă, că sunteți în regulă, că nu este nimic greșit cu voi sau cu al vostru corp și că nu sunteți singure!