APROAPE DE BURNOUT

Simt de ceva vreme că mă apropii de un burnout. Primesc semnalele, le recunosc, însă cumva refuz cu încăpățânare să îmi ofer permisiunea de a lua o pauză.

Scriu acest articol mai vulnerabil, pentru că știu câtă nevoie este de acest mesaj.

Prima jumătate din 2019 a fost pe atât de faină, dar pe atât de aglomerată. Am pornit la drum cu obiective mari și cu un mare vis îndeplinit:

  • am luat decizia grea de a mă muta înapoi în România (decizie care cred că este cea mai bună pentru mine acum)
  • am părăsit o relație care clar nu mai funcționa de multă vreme, însă nu a fost ușor să fac asta
  • m-am înscris la școala de coaching Mind Learners (visez din 2014 să urmez această școală!!!)
  • am înscris 12 femei absolut minunate în programul Total Mind & Body Transformation și știu ce responsabilitate imensă am față de procesul lor de transformare, care nu este doar despre slăbit, ci o transformare completă, așa cum o zice și numele programului
  • mi-am dat seama că pentru mine fitness-ul este mai mult decât o pasiune și consider serios să îmi îndrept cariera și în direcția respectivă, motiv pentru care și antrenamentele au devenit o prioritate mai importantă (decât viața socială, excursiile sau serile în oraș cu prietenii spre exemplu – nu zic neapărat că e cea mai ok decizie, dar este o decizie asumată)
  • am mai lansat 2 programe de nutriție și un free challenge unde s-au înscris 160 de persoane
  • m-am mutat singură pentru prima oară în viața mea și încă mă obișnuiesc să fiu 100% responsabilă de tot
  • la toate acestea aș adăuga faptul că a fi antreprenor și propriul șef nu înseamnă trezit târziu și făcut ce am chef când am chef, ci implică multă responsabilitate, sisteme de organizare, uneori lucru până la miezul nopții + stresul care vine din faptul că nu există o siguranță financiară constantă, ca la un job unde salariul intră mereu la dată fixă. Când ești pe cont propriu, cât dai, atâta primești.

V-am dat un pic de context ca să înțelegeți cum s-a ajuns la acest aproape-burnout. De câteva săptămâni simt că nu mai sunt productivă, că energia creativă de care de obicei dispun nelimitat este acum complet dusă, cheful de muncă e dus și el, că orice mi-aș propune până la urmă procrastinez și nu pot efectiv să mă motivez să mă pun pe treabă (conform planurilor făcute de mine, până la urmă). Orele de fitness pe cât de multă energie îmi aduceau la început de an, au ajuns și ele de la “abia aștept să…” la “trebuie să”. Orice ieșire cu prietenii sau orice ieșire din casă, a început să se simtă ca o risipă de energie mai multă decât simțeam că îmi permit. Iar somnul … cu cât deveneam mai obosită, cu atât dormeam mai puțin.

Așadar, pe un context emoțional, fizic și mental un pic copleșitor, mi-am dat seama că eu chiar nu mai vreau să le fac pe toate și că dacă nu fac ceva acum, chiar voi ajunge vrând nevrând să nu mai pot să mai fac ceva.

Cum mi-am dat seama cât sunt de aproape de burnout?

În ultimele ședințe de coaching am lucrat pe business, motivație și ce îmi lipsește mie de am toate aceste blocaje: creative, de time management, de motivație, de ce nu mă mai pasionează nimic și nu mai lucrez cu drag la lucruri pe care înainte le făceam cu toată pasiunea. De ce nu mai sunt disciplinată și cum naiba să mă aduc înapoi.

Alte wake-up calls: în toate ședințele din zona de dezvoltare personală (coaching, terapie, theta healing, cărticelele cu îngerași, yoga sau meditație) am primit aceleași mesaje: accepting, letting go & surrender. Chiar și ședințele cu clientele mele se învârteau tot în jurul acestor subiecte, ceea ce mi se părea chiar curios cum tot ajung mesajele respective la mine.

Chiar ieri am făcut un exercițiu în care mi-am examinat rolurile din viața mea și am constatat că la capitolul self-care stau incredibil de prost. Că eu practic nici măcar nu mai ocup un rol activ în viața mea la momentul de față. Că nu am mai făcut de luni de zile ceva care să mă facă pur și simplu să mă simt bine sau să mă relaxez, pentru că efectiv relaxarea mea nu a mai fost o prioritate.

A fost greu să văd lucrurile acestea și a fost și mai greu să le accept. Să îmi dau voie să iau o pauză. Să trec peste frica de aoleu, dar ce o să se întâmple dacă stau degeaba? Dar cine o să mai aibă grijă de X, cine mai face Y … and so on. Adevărul este că nu cred că se întâmplă un dezastru dacă iau o pauză de la tot, fac un pas în spate și mă relaxez 🙂 E greu de acceptat, e greu să fac asta guilt-free, dar este un experiment fain.

Ce mi-am propus eu:

  • până pe 7 mai nu mai accept niciun proiect sau clientă nouă, ci rămân responsabilă doar față de clientele actuale
  • timp de 3 săptămâni, fac doar ce simt: și în business, dar și în viața personală. Dacă mă scol cu chef de muncă, muncesc, dacă mă scol cu chef de plimbat sau citit cărți în parc, fac asta. Dacă mă scol cu chef de sport, fac asta, dacă nu, sunt sigură că nu mi se atrofiază mușchii în 2 săptămâni.
  • merg în final la masajul ăla de relaxare pe care mi-l tot promit din ianuarie
  • îmi eliberez complet un weekend și fac doar ceea ce simt (somn, citit, plimbat, Netflix)
  • reiau obiceiul de a face yoga și meditație la studio
  • petrec mai mult timp în natură
  • îmi aloc mai mult timp să mă conectez cu oamenii faini pe care i-am tot întâlnit în ultima vreme
  • investesc mai multă energie în relațiile cu familia și prietenii

Cam asta este strategia care răspunde nevoilor mele. Pentru mine este greu să o iau mai ușor, este greu să renunț la control și să las lucrurile să se întâmple, dar pe de altă parte știu că este nevoie. Și mai este greu să fac toate acestea fără vină, însă știu că am suportul necesar și că merit această pauză.

În ultima lună mă tot lovesc de povești asemănătoare și la cliente, dar și la alți cunoscuți. Se vorbește des despre ce e mișto și prea rar despre subiecte vulnerabile. Pentru mine a fost greu să scriu acest articol și să recunosc public că am scăpat controlul asupra raportului dintre muncă și odihnă, cu atât mai mult încât lucrez cu alții să îi ajut să trăiască mai sănătos (și eu nu am fost chiar un exemplu în ultimele săptămâni).

Însă conștientizarea și asumarea sunt primii pași spre vindecare. Știu că mulți dintre voi vă regăsiți în ceea ce am scris, iar dacă simțiți nevoia să vorbiți despre asta, îmi puteți scrie oricând.

Namaste!

Distribuie

Share on facebook
Share on linkedin
Share on email

ULTIMELE ARTICOLE

Lasă un răspuns